Astazi e o zi frumoasa. Acum un an a fost la fel. Mereu va fi o zi frumoasa pentru ca astazi e ziua noastra. Sarbatorim 1 an de viata, un an alaturi de Lena, cel mai pretios dar care ne-a fost oferit vreodata.
La multi ani, Lena!
Iti dorim sa cresti mare, sa ne bucuram unii de altii si iti multumim ca ne-ai ajutat sa vedem lucrurile cu adevarat importante si ai dat un sens vietii noastre.
Am tot amanat sa povestesc despre nasterea Lenei pana cand a inceput sa mi se para un lucru banal. Acum, la un an dupa, imi dau seama ca a fost ceea ce se poate numi "o poveste de succes".
Dupa o sarcina fara prea mari probleme, ceva duphaston, un col scurtat mai devreme, o circulara simpla de cordon si muuulte frici a venit si ziua de 30 martie 2009. Intrucat DPN-ul trecuse si medicul nostru (Dr. Tarpan) era de garda, m-a chemat la spital. Bagajul era pregatit de mult. Eu nu. Trebuie sa recunosc ca nu mi-a placut sa fiu insarcinata, mai ales in ultima perioada cand eram "insarcinata in ultimul hal", vorba cuiva. Nu am nostalgii dupa greata, varsaturi, burtica, gafaieli sau picioare umflate. Eu mi-am dorit cat mai repede copilul. Desi extrem de nerabdatoare, am primit cu reticenta propunerea medicului. Vazusem in filme, citisem la colegele de pe forum si aveam in minte imaginea aceea a gravidei carea i se rupe apa, are contractii si se precipita sa ajunga la spital. Parca nu-mi venea sa ma duc asa, de buna voie, fara nici un simptom de nastere. In plus, citisem ca nasterea provocata e mai dureroasa. Am plecat de acasa incercand sa alung cel mai sumbru scenariu, in care dupa un travaliu indelungat sa se recurga la cezariana.
Pe la ora 14.00 am ajuns la Giulesti. Nu cred ca o sa uit niciodata atmosfera de la camera de garda. Un amestec de persoane pestrite si cochete, tot felul de mirosuri, de la transpiratie la parfumuri fine, totul intr-un spatiu extrem de mic. Medicul nostru a aparut imediat si m-am internat. Imbracata intr-o camasa inflorata, cu bagajul pentru sala de travaliu, am urcat in lift unde m-a pocnit o stare de deprimare ingrozitoare. A fost cel mai urat moment al nasterii.
Ajunsa sus lucrurile nu mai pareau asa sumbre. Doua fete care nascusera ceva mai devreme au fost duse pe salon. Am ramas singura. Mi-au facut niste calciu intravenos, m-au trecut toate caldurile si ... asteptam. Am incercat sa ascult putina muzica dar MP3 pregatit de acasa avea firul rupt. Am scos o revista dar nu puteam sa stau in pat si sa citesc linistita. Asistenta mi-a spus ca pot sa ma plimb. Mi-am luat telefonul si am iesit in curte. Am palavragit cu toti cunoscutii. La ora 18 medicul m-a chemat si mi-a facut o dilatare manuala. A durat doar cateva minute dar a durut destul de mult. Am plecat iar la plimbare. Nici o contractie nu parea sa apara. Pana la ora 21 am urcat si coborat scarile spitalului si am vorbit la telefon. A venit ora de vizita si medicul mi-a rupt membrana. Aveam dilatatie 4 cm. Mi-a indicat si o chestie pe care el a numit-o contractie "uite, asta a fost o contractie". Nu l-am contrazis dar nu am simtit nimic. Burta mea era la fel de tare. Nu am sesizat diferenta.
La 21.10 a venit si prima contractie dureroasa dar suportabila. Am apucat sa scriu un mesaj unei prietene si imediat dupa, alta contractie. De data asta nu mai era gluma. Pur si simplu a durut de mi-a taiat respiratia. Asistenta a reusit sa monteze branula si dupa a treia contractie i-am spus medicului raspicat "nu mai pot, eu vreau ACUM epidurala". Aveam mai multe texte pregatite de acasa, unele destul de dure gen "e dreptul meu sa solicit, oricum o platesc ... etc". N-am mai apucat sa le folosesc intrucat a dat navala urmatoarea contractie. Medicul mi-a explicat cu bunavointa ca nu se poate intrucat urmeaza sa nasc in 5 minute si dureaza mai mult pana vine anestezistul, pana monteaza epidurala si curge macar 10 minute ca sa-si faca efectul. Marturisesc ca il suspectam ca nu prea vrea asa ca, in drum spre masa de nastere l-am intrebat "Vreti sa ma omorati?". Mi-a zambit si atat.
Au mai fost inca 2 contractii si ... s-a nascut Lena. Era ora 21.45. Mi-au pus-o in brate si nu-mi venea sa cred. Aveam o broscuta mica, neagra si urlatoare care a disparut la fel de repede cum a aparut. Nu stiu sa descriu ce senzatii am trait atunci. Am sunat acasa si nu le venea sa creada. Abia plecasera de la spital. Euforia s-a cam dus cand l-am vazut pe medic cu o seringa in mana. L-am intrebat "ce faceti, nu-mi faceti o anestezie, imi faceti injectia pe viu?". Mi-a replicat la fel de calm ca asta e anestezia si ca nu poate sa faca anestezie la anestezie. L-am crezut!
Am mai ramas 2 ore in sala de travaliu cu perfuzia apoi m-au dus pe salon. La ora 2 noaptea m-am trezit si am executat un fel de spalare la chiuveta din camera. Dimineata a trecut medicul sa ma vada. Mi-am cerut scuze si i-am multumit ca mi-a suportat toate capriciile.
La prima ora am fost la alaptat. Poate altadata o sa povestim si experienta noastra cu alaparea.
Astazi sarbatorim.
